Fara cuvinte

Doamne, cata frumusete mai ai putere sa strigi?
Tacut alunecand
In universurile care nu te mai stiu,
…In privirile care, cu gol, nu te mai cuprind…

Contopind timpurile,
Lacrimi de roua
Crescute-n dimineti dintr-o lume care nu te mai cere
Pe siluete de-altar serpuind
Din alte irisuri iti cerni
Inmuiate-n plumb si in miere…

Mai ieri pana si norii te priveau cu jind
Dar azi, la rasaritul tau, si-au risipit dincolo de religii insangeratele pocaluri
Rusinati aruncandu-si bibliile in mladioasele-ti valuri,
Idealuri absorbite resemnat de ale tale regaluri,
De delicatetea de negandit ce topeste al ratiunilor mit…

Zeii s-au infiorat si ei, mistuiti de uimirea cu care te-au desenat
In flacari impletindu-ti-se-n corole si lumi
Pe care doar pentru tine le-au topit in genuni
Cand, in petale, din al cerului crestet si pana la picioare
Ei ti-au ingenuncheat...

Din mare te-au nascut si-n mare te-au inflorit
Albastru, nedeterminat si infinit
Ca o sirena dezvelita pe tzarmurile scurse in adanc,
Orizont serpuit dincolo de pasiuni si de ganduri ce plang…,
Cu pletele curgandu-i pe ochii dizolvati in vis,
Si soarele radiindu-i pe urmele spalate-n abis…
…O prea frumoasa poveste ce in cuvinte nu se poate spune...

~lui Radu Neagu