Vis...

Mi-aduc aminte…
Era furtuna din ferestre.
Pe holurile incolonate, de umbra ta nu mai puteam sa ma ascund.
Pletele tale incrustate-n intuneric ne taiau calea
Amandurora,
Impotrivindu-ni-se ca o caracatita vie cu o mie de aburi.

Drumurile ne alunecau pe sub talpi
Cu eleganta sticlei topite in vitralii.
Fugeam in zadar parca,
Ajungand mereu la aceeasi rascruce de vanturi,
Tu si eu.
Aceeasi rotonda, aceleasi geamuri trantindu-se mai amenintator cu fiecare pas.
Regal, coridoarele gemeau sub presiunea furtunii,
Rasfrante, monumentale si reci,
Prea lungi pentru a ne permite sa trecem intr-o alta lume.

Tu sovaiai intre stapanire si sine,
Intre cei care ne priveau si momentul izbucnirii ce-avea sa vina dintr-o clipa in alta.
Cautam
Amandoi, dar fara stiinta unul de altul.
Grabita, apucandu-ti bratul cu mana mea dreapta,
Te-am tras spre fagurele etans
Unde, inchisi ca fluturii alesi pentru iarna,
Sa zabovim macar pana se va crapa de ziua.

Era cald acolo si plin de panze de paianjen.
Scarile curgeau umede in pamant
De sus, din balustrada ruginie, infipta adanc in bancile de lemn.
In sfarsit era liniste
Si ploaia nu ne mai cauta. Gol, nedumerit si sarutat de scanduri,
Printr-un hublou cascat atuncea parca,
Spre ceruri priveai.

Pe jos era doar praf
Iar pe peretii afumati, urme de creta; Mirosea a vin pastrat in carafe
Si a seu odinioara ars in lumanari.
Geamul scartaia nehotarat in balamale
Parca chemat de undeva din trupul tau.
O mie de aburi iti cresteau nedeslusit in par
Ademenind furtuna.

Speram sa nu fii chiar tu acela
Si ma rugam,
Incercand sa inteleg mesajul scrijilit in lemn
Ce se topea dulceag sub coapsele tale furate de umbre.
Tu ma priveai
Iar eu iti citeam rand cu rand, cu degetele,
Ca un orb, privindu-te.
Era rugaciunea pe care mi-o facusem de cu seara
In camera mea cu jaluzele vechi si asternuturi albastre.

~lui Radu Valentin Neagu
28.02.2008